În acest articol vom explora lumea fascinantă a lui Arhitectura renascentistă, un subiect care a captat atenția multor oameni de-a lungul anilor. Arhitectura renascentistă a fost subiect de dezbatere, cercetare și inspirație și a lăsat o amprentă de neșters asupra societății. De la origini și până la relevanța sa astăzi, Arhitectura renascentistă a generat discuții nesfârșite și a stârnit un interes pasionat în rândul celor care doresc să-și înțeleagă semnificația și impactul asupra lumii din jurul nostru. Prin acest articol, vom încerca să facem lumină asupra Arhitectura renascentistă și să explorăm diferitele fațete care îl fac atât de intrigant și relevant în contextul actual.
Arhitectura renascentistă aparține perioadei de la începutul secolului al XV-lea până la începutul secolului al XVII-lea, în diferite regiuni ale Europei, în care are loc o redefinire a interesului pentru cultura și civilizația greco-romană, iar spiritul european se eliberează de sub tutela obscurității religioase medievale.
Descriere
Termenul de Renaștere a fost folosit de Giorgio Vasari (1452-1550) care evocă o "rinascita" artistică, în opoziție cu maniera gotică precedentă, deci cu ansamblul epocii medievale.
Delimitarea precisă a Renașterii din punct de vedere cronologic îi aparține lui Jacob Burckhardt către 1860.
În arhitectură, ca și în pictură și sculptură, Renașterea a avut un cuvânt greu de spus.
Formele geometrice s-au reconsiderat: pătratul și cercul pentru plan, cubul și cilindrul pentru edificii.
Este căutată simplitatea.
Reprezentanții acestui curent au introdus anumite îmbunătățiri în lucrările lor în această perioadă:
Filippo Brunelleschi folosește Secțiunea de Aur în construcția capelei familiei Pazzi (Capella dei Pazzi) de la Florența.
Numărul de aur se notează Φ, fiind util în numeroase proporții, de exemplu membrele unui om: dacă împărțim lungimea brațului unui om cu lungimea de la cot la degete, va da 1,618.
În arhitectura Renașterii se pot deosebi două tendințe:
O primă tendință este caracterizată prin folosirea formelor de expresie ale antichității. Aceasta se realizează în jurul anului 1500, în perioada de apogeu a Renașterii, prin construcțiile clare și armonice ale lui Donato Bramante, și se răspândește în tot restul Italiei. Se folosesc ca elemente de construcție coloanele, pilaștrii, capitelurile, frontonul triunghiular, arcadele, preluate din tratatul de arhitectură al lui Vitruviu ("De architectura", sec. I î.Hr.), la care se adaugă cupolele. Fațadele sunt concepute ținându-se seamă de simetrie și ordine. Arhitecții sunt considerați artiști și aparțin păturii cultivate a societății.
Cel mai celebru arhitect al acestei perioade de înflorire a stilului renascentist este Donato Bramante.
Lucrarea sa, biserica San Pietro in Montorio din Roma, are ca izvor de inspirație templele circulare romane.
În această perioadă, arhitecții explorează noi domenii artistice, utilizând forme arhitecturale pentru a sublinia relațiile spațiale.
În acest sens poate fi menționat Michelangelo cu lucrările sale remarcabile.